Manifest pentru sanatatea Pamantului

Aproape am ajuns sa ne mândrim
Ca mai rapid în acest veac se moare,
Ca noi ne-mbolnavim si suferim
De boala bolilor fara scapare.

Stupizi actori ai tragicului rol,
Mai si avem puterea inumana
De-a vorbi despre acesta rana
Ce va lasa Pamântul sterp si gol.

Noi sântem fiii veacului bolnav,
Noi sântem cancerosii de elita.
Nu ne mai vindecam cu nici-un praf,
Bieti iovi pe o planeta parasita.

Si mai avem si straniul obicei de-a spune,
Si-n piept a ne si bate
Ca moartea ne-a facut averea ei
Vânzând înstrainata sanatate.

Si chiar acum, când eu acestea scriu,
Când va vorbesc plângând la fiecare,
Pentru un om sub cer e prea târziu...
Un om macar ireversibil moare.

Oameni politici înca sanatosi,
Barbati puternici situati la cârma,
Priviti acest pamânt de cancerosi!
Uitati-va voi însiva în urma!

De nu cumva sunteti si voi pânditi
Si de sfârsitul nu va e departe,
De nu v-a pus în drum ca sa-i stârniti
Ogarii de cenusa muma moarte.

Si daca va convingeti ca-i real,
Ca omul haituit de moarte este,
Ca zeul lumii cade de pe cal
Strapuns ca de leucemii celeste,

Daca nevasta unuia sta sub
Puterea bolii mari ca într-o cusca,
Daca e cancer într-al lumii trup
Si-n nervii ei miros de praf de pusca,

De ce luptati cu armele de foc
Si-ati dus mortea la perfectiune?
De ce nu puneti banii la un loc
Pentru aflarea leacurilor bune?

Ca nu atât un ne-nsemnat câstig
Al vreunui doctor sa ne enerveze,
Ci banii dati pe moarte si pe frig
Sa puna omenirea-n paranteze.

Nu-i numarati ilustrului chirurg
Banii luati pe grave operatii
Daca nu stiti si banii care curg
Ca sa distruga rase, neamuri, natii!

Matusa mea face economii
La gaz, lumina si ades la carne
Fara a-ntelege si a sti
Ca-n spate omenirea-i pune coarne.

Degeaba sânt chemati marii sarmani
Cureaua sa o strânga cu credinta,
Când voi zvârliti fara vreo trebuinta
Sudoarea lor si-a sutelor de ani.

Ne mor parinti de cancer si ne mor
Copii si frati, si cunoscuti si rude
Nimic n-amâna ora mortii lor,
Urechea cerului nu-i mai aude.

Am merita si noi sa mai traim.
Dati banii nostri pentru sanatate,
Ca astazi am ajuns sa ne mândrim
Cu boala nostra, prima între toate.

Vrem viata pentru cei ce i-am nascut.
Vrem viata pentru noi, aflati în viata,
Ca moartea chiar în noi lucreaza mut
Acum, când noi vorbim despre viata.

Vrem sa traim! Putem sa dam si spert
Pentru macar un an de sanatate.
Opriti va imploram acest comert
De moarte si de tot ce nu se poate.

Oameni politici, bunii nostri frati,
Noi v-am cedat si ranguri si proportii.
Dar nu putem continua.
Stopati aceasta competitie a mortii...

de Adrian Paunescu (n. 20 iulie 1943 - d. 5 noiembrie 2010)

Remember - Piaţa Universităţii şi Piaţa Libertăţii

"Circulaţi, cetăţeni ai României, continuaţi-vă goana disperată pentru supravieţuire, nu vă opriţi, circulaţi. Circulaţi nepăsători aşa cum aţi făcut-o şi în 21 decembrie 1989, când un grup de pletoşi vă implora să veniţi alături de ei pe altarul istoriei. Unii din acei pletoşi au plătit cu viaţa nepăsarea voastră, întinsă de-a lungul a 45 de ani. Recunoaşteţi cinstit că încă nu aţi avut obrazul necesar să le puneţi o floare la morminte. Aţi fost ocupaţi să le arătaţi minerilor şi scutierilor cum trebuie stârpiţi intelectualii, aţi fost ocupaţi să vindeţi rulmenţi şi monstruozitatea "Omagiu" pe valută, ca apoi să strigaţi că voi nu vă vindeţi ţara. într-adevăr, voi nu vă vindeţi ţara. Voi vă vindeţi copiii. Sau îi împingeţi în faţa gloanţelor. Bravo, cetăţeni ai României, circulaţi, nu vă opriţi! Şi nu uitaţi că singurul loc de unde puteţi cumpăra valută în Cluj e însemnat cu conturul trupurilor copiilor voştri împuşcaţi. Cumpărători sau vânzători de valută, aveţi grijă să nu vă cadă vreun dolar din mână. S-ar putea îmbiba cu sângele care nu va dispărea niciodată de pe trotuar.

Pletoşii care au fost condamnaţi să supravieţuiască gloanţelor glorioasei armate române din 21 decembrie sunt condamnaţi din nou la nepăsarea voastră dispreţuitoare. Disperaţi, s-au adunat în centrele marilor oraşe şi-au încercat de atâtea ori să vă vorbească. Sau să vă cânte. Sau să vă aplaude când îi înjuraţi. Sau să se aşeze în genunchi când îi atacaţi alături de mineri şi scutieri. Nu i-aţi iertat că au supravieţuit. Revoluţia pe care ei au câştigat-o, pierzându-şi fraţii, sângele, părţi din trup, Revoluţia pe care v-au adus-o vouă cadou, ca nişte copii cuminţi ce erau, Revoluţia în care v-au arătat, chiar prin televizor, cum se poate muri pentru ţara asta frumoasă şi săracă, Revoluţia le-aţi confiscat-o părinteşte şi aţi dat-o primilor veniţi din mlaştinile marxism-leninismului ceauşist. Iar pe ei, pe copiii îmbătrâniţi prematur lângă mormintele din Cimitirul Eroilor, i-aţi trimis la noile cozi, i-aţi certat şi dat afară din casă pentru că vă contrazica argumentele îngurgitate în 45 de ani de laşitate părintească. Şi acum, când banii nu vă mai ajung nici măcar pentru a cumpăra singura şi marea voastră realizare, salamul cu soia, delicatesa cu care ne-aţi crescut pe noi, azi aţi început din nou să cârtiţi, să vă îndoiţi de voi înşivă. Să ieşiţi în stradă. Deocamdată puţini, pentru că încă vă e ruşine să recunoaşteţi că iar ne-aţi vândut. Dar curând veţi trece şi peste ruşinea asta şi veţi căpăta curajul de a spune "NU!". Vedeţi, în 21 decembrie nu aţi avut acest curaj când vă mureau copiii în stradă. în iunie 1990, când aceiaşi copii erau bestial bătuţi pentru vina de a avea o carte în mână, aţi fost la fel de pasivi. De-abia acum, când nu copiii, ci salamul cu soia vă cade în primejdie, aţi hotărât să luptaţi. Ca şi când copiii împuşcaţi sau maltrataţi v-au fost vitregi. Copilul vostru adevărat pare a fi salamul cu soia.

Circulaţi, cetăţeni ai României. Poetul a spus: "Ţara mea de glorii, ţara mea de dor". A venit tristul timp să-l parafrazez: "Ţara mea de salam"...

Circulaţi. Totuşi, gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. Iertaţi-mi că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care soarele va răsări la fel ca astăzi, veţi muri. Şi dumneavoastră, şi eu. Mai devreme sau mai târziu. Şi ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieţii noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie 1989. Şi, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Ştiu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?"

Călin Nemeş (articol apărut în "România liberă", în 25 aprilie 1991)